Cu 15 minute in urma stateam in fata ghiseului de bilete de la Gara de Nord. In fata mea, dincolo de geam, o taxatoare vorbea cu o colega si ma servea si pe mine…atat de impersonala, atat de dezinteresata, fara sa se uita macar o data la fata mea…si atunci mi-am dat seama, dupa o privire pierduta in jur…oare cate drame trec zilnic prin fata acelui geam de sticla, fara macar ca cei din jur sa stie? de data asta, drama o traiam eu, in sufletul meu…chinuit, cu o expresie atat de trista pe fata incat o simteam taiata in piele…si totusi, intr-o mare de oameni…eram singur.
Ce traiesc acum nu se poate descrie in cuvinte…de fapt as putea descrie, dar simt ca nici unul nu este exact, nu reprezinta intensitatea reala. Sunt trist, frustrat, dezamagit, inselat, bolnav…singur…si iubesc. Iubesc nebuneste, cum n-am iubit niciodata, si desi lovit de nenumarate ori, continui…oare asta o insemna sentimentul asta?
Am trait 6 luni intr-un val de minciuni…un val pe care il simteam in mintea mea, dar il alungam intentionat din inima mea, undeva intr-un colt, izolat. Imperuna cu cineva, dar singur de fapt cu toate trairile si chinurile mele. Nespuse la nimeni, pentru ca o singura persoana ma putea asculta, dar nu s-a intamplat. Si tot singur, in fiecare din nenumaratele momente, am gasit puterea in sentimentele mele sa merg mai departe.
Si totusi, am iubit si iubesc. Atat de mult, incat am urcat-o pe un piedestal, ca pe o statuie la care sa ma inchin…sa fac orice si totul pentru cea de langa mine. Gesturi nebunesti, frumoase, lucruri de care nici nu ma credeam capabil…si totusi, ca sa le fac, era de-ajuns o privire sau un sarut sau o mana prin parul meu. Nu m-am gandit un moment la mine, la bani sau la orice alt lucru material, am acceptat chestii repetate care imi lezau demnitatea mea ca om si ca barbat, care ma jigneau, impins de la spate doar de bruma momentelor frumoase si de sentimentul meu puternic. De atatea ori! Toate asta fara sa cer altceva decat sinceritate si devotament. Am primit asta, prin vorbe dulci si grele. Vorbe cu care eu nu ma joc in viata, tocmai pentru ca eram constient de impactul pe care il pot avea asupra unui om. Visam amandoi, in diminetile tarzii, unul langa altul. La casa noastra, copiii nostri, anii ce ar urma si ce vrem sa facem “cand o sa fim mari”. Auzeam toate alea si gaseam din nou putere sa trec peste orice urma de indoiala care incerca sa creasca in sufletul meu, peste orice altceva care ma ranea… Samanta rea fusese deja aruncata de prea multe ori ca sa nu incolteasca, dar mergeam inainte, zi de zi, dorind sa descopar langa mine bijuteria de femeie pe care o ghiceam sub stratul de murdarie. Sa o sterg si sa fie numai a mea, sa o pretuiesc ca pe tot ce am mai scump pe lume. Asta imi doresc si acum!
Si totusi…visele…le vreau. Sunt genul de om care cand isi doreste ceva, urmareste lucrul ala cu ardoare, cu pasiune, sunt in stare de orice sacrificiu, material sau spiritual ca sa il am. Si am dorit visele cu ea…inca imi doresc, dar, ca si pana acum, aparent, sunt singur. Parea ca suntem doi, dar totusi, la fiecare moment de cotitura, m-am simtit fara sprijin in fata provocarilor vietii. Si nu a fost usor deloc. Sunt sigur ca a fost mai greu decat chestia prin care trecem acum. Au fost atatea situatii, ca le-am pierdut numarul…acum cer si eu acelasi lucru, asta doar daca vorbele spuse de amandoi chiar exista…
Ceva imi strapunge ochiul ca un fulger dureros. Ma uit pe geam, a rasarit un soare puternic, stralucitor…si imi dau seama ca nu era soarele curat, stralucitor, pur…era lumina amplificata si reflectata in retina mea de o lacrima mica aparuta in coltul ochiului. O sterg discret in timp ce scriu asta cu o mana. Nu ajuta prea mult, apare alta, dar tot mica…atat de mica incat nu are puterea sa mi se scurga pe obraz…imi dau seama ca nu mai am nici lacrimi dupa zilele astea…
Imi indrept atentia catre tastaura, desi de-abia vad pe ecran din cauza luminii din jur. Ma refugiez in tastele din fata mea de parca ar fi cele mai apropiate prietene ale mele. Ma mai uit un pic pierdut in jur, incercand sa citesc in ochii cuiva din jur un sentiment asemanator…degeaba. Si apoi imi aduc aminte iar de momente, de vorbe, de lucruri. De discutii, de certuri, de vise, de orele de dragoste, de momentele in care atunci cand eram amandoi, intram intr-o bila imaginara in care nu ne putea atinge nimic. Si imi doresc toate astea cu ea.
Si ma simt singur si neputincios…ma doare, atat fizic (lucru soldat aseara cu o tomografie de urgenta si alte chestii) cat si psihic. Tot ce am primit a fost “imi pare rau, insanatosire grabnica”, varianta prescurtata, lucru care m-a scufundat si mai mult in durere. Nu am nevoie de mila nimanui, am nevoie doar de cineva sa fie alaturi, sa fie sincera. De acea cineva. Sa imi arate sentimentele descrise de ea cu vorbele din noptile lungi. Atat. Nu pot singur sa trec peste toate, nici nu e corect, dar in doi…
Cand am primit ultima lovitura, am cazut jos de pe scaun, la propriu, lesinat. Este un sentiment pe care nu il doresc nici celui mai aprig dusman al meu. Am izbucnit tremurand in hohote, pus in fata evidentului pe care refuzasem sa il iau in seama 6 luni de zile. In tot acest timp am trait cu aceasta povara, facand eforturi supra omenesti. Nu am mai putut, am clacat psihic si fizic. Eu, considerat de toti cei din jur un om deosebit de puternic si pragmatic, am cazut daramat, cu mintea intunecata de un sentiment contradictoriu si dureros. Orice urma de ratiune mi-a disparut. Ratiunea pe care am refuzat-o cu buna stiinta atata timp. M-am tranformat din om in ne-om, intr-un animal derutat si fara nici o tinta, fara nici un principiu si fara nici o ratiune. Intr-o fractiune de secunda, Remus a disparut, mort. Remus care era iubit si mintit in acelasi timp, Remus care a indurat atatea, Remus care a dat atatea pentru atata timp. Remus intrase in coma, disparut si lasand locul unui animal ranit si disperat. O secunda in care am privit la un monitor si toate gandurile alungate din mintea mea 6 luni m-au coplesit simultan. Un soc emotional groaznic, pe care nu il pot descrie in destule cuvinte. Am plecat de nebun pe strazi, sperand ca frigul patrunzator o sa ma trezeasca. Un castel construit de mine se prabusea. Dur si incontrolabil, fara nici un punct de sprijin. Singur. Si am facut un gest urat, pe care nu l-am mai facut niciodata. Un gest condamnabil in orice situatie normala, dar care era totusi sprijinit de starea in care eram. Faimosul meu autocontrol clacase, pentru prima oara in multi ani. Imi pare rau, desi stiu ca in cel mai bun caz, doar am echilibrat “scorul” dintre noi. A fost o revarsare a raului pe care il stransesem atata timp in mine, macinandu-ma. Totusi imi pare rau, asta fiind inca un sentiment adaugat celorlalte care deja ma sfasiau. Mishka era mort in acele momente. Stiu ca am gresit, dar nu vreau sa fac calcule si balante, nu e corect fata de nici unul din noi. Nu vreau sa arat cu degetul, sa compar care e mai justificat dintre noi. Amandoi am facut lucruri incalificabile, dar eu gasesc puterea sa o iau de la capat, cum trebuie. Dar nu singur, ci impreuna. Meritam asta amandoi si o stiu.
Si totusi, inca o iubesc. As vrea sa incep iar, “de la 0”. E prima oara cand zic eu asta. Sa retraim momentele frumoase de la inceput, numai ca de data asta as vrea ele sa aiba ca baza valori care aparent sunt demodate si utopice nu minciuna si jena si alte lucruri atat de negre si efemere. As vrea sa uit tot trecutul care ma(ne) apasa, ma(ne) zgarie si ma(ne) inteapa ca o stanca colturoasa prabusita de pe un munte al vietii. Si as vrea sa nu fiu singur, as vrea sa fim doi. In adevaratul sens al cuvantului. Doi care sa fie unul, cum paream la inceput. Doi manati de aceleasi sentimente, care sa ne ajute sa realizam si altceva decat vorbe. Sa pretuim cu adevarat ce avem impreuna, oricat de marunt ar fi. Nu vreau sa masuram trecutul si gesturile fiecaruia, vreau sa ne uitam o data, pentru ultima data, bine de tot, sa invatam ce ne trebuie sa mergem impreuna mai departe si apoi sa il uitam/ingropam definitiv.
Imi vreau visele inapoi…nu imi lua visele…cum zicea cineva. Si le vreau cu cea cu care le-am plamadit. Acum e rau, foarte rau. Sunt rupt pe dinauntru, sfasiat fara mila si fara nici un sprijin. Dar nu mai vreau sa trec prin ce am trecut. Ii spuneam(repetat) mai demult ca daca as vedea vreodata cu ochii mei o anumita chestie, as muri. Ca as intelege orice, daca mi-ar spune. Pentru ca pentru mine asta inseamna sa iubesti pe cineva. Si am vazut, si am murit o data, atat la figurat cat si aproape la propiu…as vrea sa ma renasc alt om, sa ne renastem alti oameni, unul langa altul. Fiecare cu remuscarile lui si lectiile lui, dar daca tot ce am zis impreuna are vreo valoare, sa fim doi la un loc. Asta daca vreodata vorbele spuse au avut vreo insemnatate. Pentru ca daca au avut, valoarea nu are cum sa dispara in cateva zile. Iar daca nu, inseamna ca eu am ajuns doar o lectie de viata pentru altii, sunt doar o poveste trista.
Imi vreau visele inapoi…si stiu ca se poate, o simt. Desi poate sunt singurul care simte asta. Sunt constient ca o femeie potrivita in spatele unui barbat puternic poate face minuni. Putem fi un cuplu de neclinitit, chimia dintre noi exista cu siguranta, am vazut amandoi in nenumarate ocazii. Dar totusi…singur si sfasiat nu pot. Si stiu ca si ea e la fel. Soarele a disparut pe la Mizil, parca fugind speriat de cata durere eman in jurul meu. Nu vreau asta, o vreau pe ea inapoi, ma vreau pe mine inapoi, altfel. Dar mi-e frica ca sunt singurul care se gandeste la asta cu tot sufletul. Am ajuns sa ma uit pe geam la cuiburile de ciori care sunt pe copacii diin dezolanta statie Mizil. Singurul lucru care ma opreste sa nu izbucnesc in plans e mirosul jegos al tiganilor care se plimba pe langa mine…pieptul imi tremura de durere si vad imaginea ei in fata ochilor mei – razand, zambind, plangand…greseala mea, a ei…
Calculatorul ma anunta sec si rece ca ramane fara baterie, ceea ce ma dispera si mai mult, pentru ca stiu ca daca ma opresc din scris, voi izbucni in plans..o vreau inapoi, dar numai daca e acelasi sentiment si de partea cealalta. Vreau sa imi spuna ca simte cu adevarat ce mi-a repetat de atatea ori in ultimele 6 luni. Nu mai vreau sa fiu singur, nu mai vreau sa aud “nu pot/nu vreau” si pot promite ca fac aceleasi lucruri inapoi. Si le pot face, stim amandoi asta. Pot face ce zic, pentru mine ar fi lege daca ma angajez la asta…ceva imi spune ca finalul il voi scrie cand ajung acasa…
Si am ajuns…cu ultimele puteri imi ascund trairile in fata parintilor…nu sunt problemele lor, sunt ale mele…este inca un efort supraomenesc pe care il fac un ultima vreme, dar gasesc din nou in mine resurse de putere nestiute.
Vreau visele noastre inapoi, in doi…vreau vorbe care sa devina realitate frumoasa, nu mai vreau minciuni si nervii si suferinta care ies din ele. Nu mai vreau decat sa invatam si cum ziceam, sa ingropam tot. Vreau ce e mai bun, cu ea…impreuna. Nu vreau altceva. Si cred ca amandoi am platit deja pretul maxim. Nu ma mai minti niciodata iubito si iti promit ca te voi face sa te simti exact cu ai visat! Nu ma mai minti kiska, si nu voi mai face niciodata ce am facut. Imi pare rau, te iubesc.
. Ma rog, a facut omu niste glume, unele fiind bancuri adaptate conversational, altele fiind pline de trivialitati. Cam trist per total, dar eu asteptam crema, respectiv pe Teo si Vio (Costel, preferatul meu de pe youtube, nu a fost).
). Mie personal mi-a placut cel mai mult, si nu pt motivul enuntat mai sus, ci pentru ca a stiut sa echilibreze glumele in conversatie. Pentru ca desi parea fumat/baut, a stiut sa amestece un pic de trivialitate in text, cat sa dea un aer mai original dar fara sa exagereze sau sa raneasca urechile mai “sensibile”. Si pentru ca are o viteza de reactie foarte buna la comentariile din public. Per total mi-a placut si mie, si prietenei. Nu orgasmic, dar a fost ok, am ras, recunosc ca mi-a dat si o lacrima de ras